Lucescu: „Ghinionul nu l-am putut anticipa”

ProSport l-a vizitat săptămâna trecută pe Mircea Lucescu la Donețk. Sporting Lisabona câștigase meciul de Champions League cu 1-0, cu doar două șuturi pe spațiul porții. „Dacă aș scoate din cariera mea măcar jumătate din ghinioanele și erorile de arbitraj, aș fi avut mult mai multe succese”. Privirea lui Lucescu taie cu nostalgie apa de pe lacul (foto) impresionantei baze de antrenament ridicată de Ahmetov pentru Șahtior Donețk.

Ați împlinit în iulie 63 de ani. Ați declarat că pe vremea lui Ceaușescu ați fi fost la pensie…
Ha-ha, și ce vrei să știi, când o să ies la pensie în condițiile de acum? Cine știe… O să mai antrenez cât mă va mai ține entuziasmul și cât mă va ajuta sănătatea… Va veni ziua în care va trebui să mai am grijă și de mine. Antrenez de peste 30 de ani și joc fotbal de aproape 50. Iar de antrenat, am antrenat mereu, fără pauză. Nu sunt mulți ca mine.

„Puștiule, am nevastă și copii!”

Ați declarat cândva că vă pregăteați să deveniți antrenor de la 16 ani.
Totdeauna, de mic chiar, am încercat să acumulez și să mă analizez. Îmi aduc aminte că în copilărie mergeam cu tramvaiul la antrenament, stăteam în picioare, fără să mă țin de bară, și, mai ales la curbe sau când tramvaiul întorcea, încercam să-mi păstrez echilibrul, fixând tare picioarele. Sau îmi amintesc cum îl ajutam pe Ștefan, un prieten din copilărie, să ducă căruciorul plin cu salată și ridichi la piață. Urcam, cu el și cu fratele meu, Dealul Văcăreștilor, astfel încât Fane, care va ajunge fundaș la Dinamo, să termine mai repede și să putem juca fotbal cu mingea lui. Mai târziu, când eram în Divizia B cu Știința București, am jucat la Pașcani. Eram tânăr, alergam permanent. Cel care mă marca, un jucător mai în vârstă, m-a strâns tare de mână și mi-a zis printre dinți: „Puștiule, am nevastă și copii acasă, dacă te mai miști așa mult, îți mănânc ficații!”. Mi-am dat seama atunci că mișcarea permanentă e unul din lucrurile care-l deranjează cel mai mult pe adversar.

Dobrin, Balaci, Hagi. Asta ar fi ordinea în care ei au apărut. Valoric, ierarhia e alta.
După mine, Hagi e fără discuție numărul unu. Talent, realizări, performanțe. Apoi, i-aș pune la egalitate pe Dobrin și pe Balaci, dar mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă Gicu ar fi ajuns la Real Madrid. Sau ce ar fi fost dacă Ilie nu s-ar fi accidentat la 26 de ani, în culmea gloriei, sau dacă ar fi plecat, în 1983, la AC Milan. Dobrin a fost un talent imens, dar el avea mereu nevoie de publicul lui, dovadă că meciurile sale cele mai mari sunt fie la Pitești, fie pe „23 August”. Alt uriaș talent a fost Dumitrache. Ce lovitură de cap! Cred că e singurul fotbalist care în săritură se uita la portar și la poartă.

Vă considerați ghinionist?
Cred că aș fi putut ajunge mult mai sus ca antrenor. La 36 de ani am preluat echipa națională și am calificat-o la un campionat european doi ani mai târziu. Eram cel mai tânăr selecționer. Ghinionist? La câte mi s-au întâmplat în cariera mea…

1. Irlanda de Nord, 2. Anderlecht, 3. Barajul cu Udinese

Putem face un top al celor mai urâte amintiri?
Cred că pe primul loc e meciul cu Irlanda de Nord, din 1985, pentru Mexic, 0-1 pe „23 August“, cu gazonul arat după defilare. Dacă am fi obÅ£inut a doua calificare, după cea de la Euro ‘84, ar fi fost extraordinar. Plus o mare realizare, inclusiv sentimentală pentru mine. În 1970 am jucat în Mexic în calitate de căpitan al echipei naÅ£ionale. De data asta urma să fi mers ca antrenor. Apoi, meciul cu Anderlecht din semifinalele Cupei Cupelor în 1990. Am avut în prima repriză cred că zece ocazii uriaşe de gol, am avut penalty, au scos de pe linia porÅ£ii, dacă nu chiar de dincolo… Arbitra un olandez…

Blankenstein.
Da, în condiÅ£iile în care Anderlecht avea mai mulÅ£i jucători olandezi, plus antrenorul olandez! Ce meci a fost şi acela! Era imediat după RevoluÅ£ie, la stadion nu mai erau jandarmi, nu mai era poliÅ£ie… La un moment dat, la tribuna a II-a, în spatele băncii de rezerve, s-au luat la bătaie trei indivizi. Doi contra unul. Îl călcau în picioare. În loc să-mi văd de meci, am fugit în tribună să-i despart, să nu-l omoare. Anderlecht a câştigat cu mare noroc, 1-0, iar după meci suporterii au sărit să devasteze autocarul lor. Am luat maşina mea şi le-am făcut pârtie până la aeroport.

Când antrena Brescia a avut un accident vascular

Și locul 3?
A, locul 3… Barajul de rămânere în Serie A cu Brescia, în 1993. Am jucat în acel campionat cu un om mai puțin în 11 meciuri. Am avut și terenul suspendat, după un meci cu Atalanta. Un suporter al lor a luat un banner din galeria Bresciei. A ieșit cu bătaie… Am câștigat pe teren cu 2-0, la ei era Lippi. L-am învins mai mereu. Și la Atalanta, l-am învins când era la Cesena, 3-2… Cu Luchese, în Serie B… Am pierdut totuși barajul cu Udinese. La 1-1 am primit gol din corner. Și mai vorbim de ghinioane?

Haideți să vorbim despre arbitri. Mereu vă plângeți…
Dar nu mă plâng! Câte am avut și cu arbitrii… Danezul Sorensen, cu Irlanda de Nord, nu ne-a dat două penalty-uri. De Blankenstein am vorbit. La Beșiktaș, în anul în care am pierdut campionatul, am avut cinci eliminați la un meci cu Samsun. La Galata, contra lui Fenerbahce, mi s-au eliminat patru! Plus atâtea și atâtea.

Când antrenați Brescia ați avut probleme, un vas de sânge la cap…
Mi s-a spus că din cauza stresului. Era în septembrie 1992. Diagnosticul a fost „atac ischemic tranzitoriu”. Aveam furnicături și nu mai simțeam piciorul stâng. M-au internat de urgență și am stat în spital zece zile. La următorul meci, galeria Bresciei a afișat un steag mare roșu, galben și albastru, pe care scria „Mircea, nicio durere nu te poate opri”. Doctorii au spus că, dacă în următorii cinci ani nu vor mai fi probleme, e în regulă. Că tot suntem la Italia, pe mine m-a fascinat mereu fotbalul italian. Am și spus că Serie A e campionatul președinților, unde se investesc foarte mulți bani, iar Serie B e al antrenorilor, unde contează foarte mult aspectul tactic și cel al organizării jocului.

Unde v-ați simțit cel mai bine în toată cariera de antrenor?
Peste tot acolo unde am avut succese.

Iar ca locuri, oraşe?
Brazilia. Am mers mai peste tot în Brazilia. Cu echipa naÅ£ională, cu Dinamo, ca jucător. O Å£ară şi o lume fantastice. Patru lucruri ştiu să facă şi pun pasiune maximă: fotbal, samba, sex şi plajă. Trăiesc simplu, dar intens. Când vorbesc cu brazilienii mei de la Şahtior, sau cu cei pe care i-am avut în Turcia despre Brazilia şi poporul lor se uită câteodată miraÅ£i şi se întreabă de unde ştiu atâtea. Italia e altă Å£ară minunată. Şi un popor de artişti. De la presă la fotbal, la televiziune, la artă, la ce vrei, fac totul ca să dea valoare lucrurilor. Istanbulul mi-a plăcut foarte tare.

Sunteţi mulţumit cu ce aţi realizat?
Am spus, dacă aş fi avut mai multă şansă, poate eram Mourinho. Sau Capello, sau mai ştiu eu… Pentru un copil simplu din „Apărătorii Patriei“, care a crescut cu ciorbă de cartofi şi cu salată, eu zic că a fost bine. Am fost căpitanul echipei naÅ£ionale la Guadalajara… În anii ‘80 şi ‘90, când Italia avea de departe cel mai puternic campionat din lume, italienii vorbeau despre mine mereu cu respect. Încă de la marea victorie din 1983, când i-am învins cu echipa naÅ£ională la niciun an de când deveniseră campioni mondiali. Trofee cucerite acasă, în Turcia şi în Ucraina… Am spus despre mine că mereu am analizat şi am căutat să anticipez lucrurile. Uite, ghinioanele şi arbitrajele potrivnice nu le-am putut anticipa!

„Îmi voi legăna strănepoții”

Ce veți face, să zicem, la 70 de ani?
Cine știe… Poate voi călători. Voi merge prin orașe și muzee pe care, în fuga meciurilor, n-am avut timp să le văd. Nepoții nu pot să-i plimb prin parc. Copiii lui Răzvan sunt deja mari. A, poate peste ani voi sta să legăn și să-mi plimb strănepoții!

Răzvan dădea prime din banii tatălui

Se știe că la Rapid, Lucescu jr dădea prime jucătorilor. „Anormal era ca jucătorii să le și primească. Jucători care aveau contracte mult mai mari decât al lui. Bine, poate știau că banii sunt de la mine și ziceau: «Lasă, mă, că are Lucescu ăla mare bani destui», afirmă „Il Luce”.

„Nu-mi amintesc un meci important, unul măcar, pe care să-l fi câștigat cu mare șansă” – Mircea Lucescu, antrenor Șahtior Donețk

„Am mai spus-o: pentru un antrenor, prețul succesului este invidia. Iar prețul eșecului este singurătatea” – Mircea Lucescu, antrenor Șahtior Donețk